Zbor de noapte

Era o eternitate de când, copil fiind, visase să zboare. Mama sa îi destănuise, târziu în viață, că primul său cuvânt fusese Vruuum. Îi fusese teamă, pesemne, să nu o piardă prin văzduh, însă când fiica ei își construi prima mașină de zbor, luându-se după schițele lui Da Vinci și alți zăpăciți, îi destăinui adevărul. Oamenii zburau cu niște aparate numite avioane, nicidecum cu sisteme construite manual, nesigure, care nu respectau niciun principiu ingineresc.

  • Dar noi suntem elfi, mamă, nu oameni, spuse fiica sa. Îmi spui că dacă vreau să zbor, trebuie să trăiesc printre ei?

Femeia purta mereu capul acoperit, iar urechile ei, deși frumoase, aveau un aspect puțin ciudat. Din cauza aceasta, purta mereu șapcă, beretă sau căciuli groase, iar părul îl aranja mereu într-un coc înalt, care îi acopereau urechile. Rareori, un vârf ascuțit își croia drum prin podoaba capilară bogată, deasă și neagră, sugerând că femeia avea nu doar urechi ascuțite, ci și nefiresc de lungi. Însă acest aspect pur estetic nu era luat în considerare de nicio comisie medicală, așa că frumoasa femeie cu păr negru-albăstriu pilota avioane comerciale fără nicio restricție. Ochii imenși, de un verde crud, scrutau negura nopții și indicatoarele de bord, iar copilotul care avea ghinionul să lucreze în aceeași cabină cu ea putea rezolva liniștit cuvinte încrucișate. Femeia era extrem de vigilentă și nu avusese niciun incident de zbor.

Trecea pentru prima oară deasupra deșertului, când mări ochii de uimire. Cercetă discret fețele colegilor de zbor, dar, ca de obicei, fețele lor erau impasibile. Iarăși văd ceea ce oamenii ignoră, se gândi femeia și ignoră noua viziune, concentrându-se pe ce spunea controlorul de trafic aerian. Urma o zonă cu turbulențe, extrem de periculoasă pentru avioanele comerciale de tipul celor pilotate de ea. Însă în fața ochilor ei apăru o fantasmă frumoasă ca un miraj aerian. Se făcea că picase din cer în mijlocul unui deșert, iar acolo se întâlni cu un pilot care se prăbușise cu avionul său de mici dimensiuni. Era cald, atât de cald, dar pilotul îi deveni în scurt timp un adevărat prieten. Ciudat, nu știa că mirajul deșertului poate apărea și la zeci de mii de metri înălțime.

I se întâmpla destul de des să vadă ceea ce oamenii nu puteau vedea, însă fantasmagoria aceasta era mult mai reală decât cele precedente. Adică, era normal să vadă lumea altfel decât ceilalți, doar era elf. Își îndesă mai bine șapca de comandant de aeronavă peste urechile ascuțite, dar șapca se ridică în sus, de parcă ar fi fost în spațiu, nu într-un avion, atât de aproape de Terra. Părul, eliberat de gravitație, începu să se ridice liber în toate direcțiile, acoperind indicatoarele, fețele colegilor de zbor, hubloul principal, astfel încât, în scurt timp, se cufundă în beznă. Încercă să spună că nu mai este capabilă să piloteze, dar nu-și putu auzi vocea.

Știa pe de rost manevrele necesare unei aterizări forțate, așa că începu procedurile. Pe măsură ce avionul cobora, părul îi reveni la normal, șapca se reașeză cuminte pe cap, iar colegii îi susțineau decizia prin manevre pricepute. Când ajunse pe Terra însă, era cald, era după-amiază, iar în fața ei stătea un pilot al cărui avion se prăbușise în deșert. Iar ea nu mai era nici elf, nici pilot de avioane. Se transformase într-un omuleț mic și începu să-i îndruge aviatorului o poveste inventată pe loc, despre un șarpe care înghițise un elefant. Pe acel om îl chema Antoine și era scriitor, așa că elful se gândi că va rămâne în posteritate dacă îi spune acestuia o poveste cum nimeni nu a mai citit vreodată.

Lasă un răspuns