19 minute- Jodi Picoult (impresii despre roman)
Pentru că mi-am dorit să citesc și romane moderne, scrise de autori contemporani la modă, am descărcat online romanul 19 minute, de Jodi Picoult. Boala autorilor contemporani s-a instalat după ce m-am înscris pe diverse grupuri Facebook unde erau menționate diverse romane moderne, foarte apreciate de cititoare. Așa că am început cu Jodi Picoult.
Subiectul romanului este bullyingul într-un liceu american. Personajul principal este o judecătoare care a rămas mamă singură a unei fiice din cauză că tatăl acesteia, un judecător renumit, profesor al tinerei stundente, nu și-a asumat paternitatea. Fiica judecătoarei învață într-un liceu american și este foarte populară, având o relație cu un liceean la fel de popular ca și ea. Totul se schimbă când în liceul în care învață fata se produce un atentat cu morți și răniți, autorul fiind un prieten din copilărie al fiicei judecătoarei.
Ce legătură este între atentat și fiica judecătoarei, ne arată succesiunea evenimentelor. Lucrurile sunt altfel decât au părut la prima vedere. De fapt, atentatorul este o victimă a bullyingului constant, iar fiica judecătoarei nu este nici ea complet nevinovată. În spatele relației perfecte dintre ea și iubitul ei stau adevăruri dure despre abuz fizic, gelozie și un avort provocat cu o supradoză de vitamina C.
Ceea ce mi s-a părut interesant în roman a fost explicația psihiatrică a gestului ucigaș comis de tânărul atentator, dar și indiciile presărate cu privire la cauzele gestului său și la momentele când băiatul a început să derapeze psihologic. Ei bine, psihiatrul explică cruzimea atentatului prin faptul că tânărul a fost ani de zile, de fapt toată viața, victimă a bullyingului în forme extrem de umilitoare, atât fizice cât și psihice. La fel ca în cazul femeilor abuzate zeci de ani de soți violenți care devin ucigașele acestora, fapta băiatului este explicabilă și chiar previzibilă din punct de vedere psihologic și psihiatric.
Titlul romanului, 19 minute, exprimă tocmai durata atentatului ucigaș comis de băiatul deopotrivă victimă și agresor. Iar cea mai emoționantă mărturie, cea care decide dacă el a fost sau nu vinovat de fapta comisă, luând în considerare ororile prin care a trecut, este scrisoarea unei colege de clasă care îl simpatiza și credea că zâmbetul lui este misterios, dar care, în urma atentatului, rămâne cu cicatrici pe viață.
Finalul romanului este oarecum justițiar. Tânărul se sinucide în pușcărie cu o șosetă îndesată pe gât, fiica judecătoarei este și ea condamnată pentru complicitate (detalii în carte), iar judecătoarea își întemeiază o familie cu polițistul care a anchetat cazul. Romanul emoționează prin adevărurile ascunse pe care le revelează, prin descrierea chinurilor prin care a trecut tânărul atacator. Cu toate acestea, mă îndoiesc că s-a schimbat ceva în societatea americană sau în mentalitatea umană. Suntem din ce în ce mai duri, mai cruzi unii cu ceilalți și mai de neoprit. Și uneori, cineva explodează, rănind și oameni nevinovați.
Situația unei persoane abuzate până la limita nebuniei este tristă (și actuală, din păcate).
Cred totuși că nimic nu poate justifica o răzbunare oarbă.
Nu poți (sau poți, dar nu e just) să mutilezi un nevinovat, doar pentru că ai fost cândva victima unui abuz.
Dacă tot aplici regula „Ochi pentru ochi”, ar fi ok să te îndrepți spre adevăratul vinovat (asta s-ar numi justiție, dar nu răzbunare și, în nici un caz, răzbunare oarbă).
P.S. Am recitit tot ce am scris mai sus și n-am înțeles mare lucru. Cred că am probleme ku koerența 🙂